Anul trecut prin octombrie am primit un telefon de la niste amici englezi de la un club de fotbal. Ma intrebau daca nu vreau sa antrenez o echipa de copii, varsta 6-7 ani, pentru Liga locala ce urma sa inceapa dupa anul nou cu 8 echipe la start. Singurul motiv pentru care ma solicitau, parea sa fie faptul ca ei nu vorbesc spaniola si copiii, de diverse nationalitati nu prea vorbeau engleza. De fapt a fost vorba de echipa C a clubului, adica in urma selectiei, s-au ales la primele doua echipe formate din cate 7 copii, A respectiv B, cei mai buni in ordine, apoi au ramas vreo 8 copii…nedoriti ca sa zic asa. Marocan, Ecuadorian, Galezo-Marocan, Bolivian…numai exotici.
In mod cu totul neasteptat, dupa 14 meciuri de Liga, am terminat pe locul 3 si chiar in fata echipei B a clubului, in conditiile in care ne erau rezervate locurile 7-8 la inceput, ceea ce pentru noi a fost o performanta majora. M-am enervat, am tipat, am urlat, am si injurat in romana, m-am agitat, m-am stresat, am arat terenul in timpul meciurilor, m-am bucurat, am sarit, am alergat, m-am imbratisat…toate aceste stari prin care am trecut au fost extrem de placute..si totul pentru ceva non-material. Am facut totul pentru un vis alaturi de copii. La finalul ultimului meci cand ne asigurasem locul 3, am primit din partea copiilor un tricou cu motive iberice, semnat de toti cu scris stangaci. Noroc ca aveam eternii ochelari de soare, altfel se vedea cum licareau ochii…7 luni am antrenat saptamanal benevol si am participat la meciurile din Liga duminica pentru pentru o medalie de bronz si pentru o cupa care oricum o lasam in vitrina clubului. Dar sunt fericit, m-am simtit ca un copil cand am primit trofeul din metal, am luptat, am castigat o medalie si, ce e mai important, am castigat o amintire sublima..
Nu stiu daca exista o gena sau o sinapsa speciala pentru invatarea limbilor straine, dar britanicii cu siguranta nu o au, altfel nu-mi explic cum dupa ani si ani de locuit in Spania, nu vorbesc nicio boaba din limba telenovelelor. Nu sunt adeptul teoriei ca romanii sunt cei mai destepti, dar cu siguranta nu suntem nici cei mai prosti.
La vreo 2 luni dupa ce ma mutasem aici, mergeam pe strada cu o englezoaica si un tip ne opreste sa ne intrebe daca stim unde e strada X…ma asteptam ca ea sa ii raspunda, avand in vedere cei 9 ani bifati pe coasta de vest a Mediteranei, insa s-a intors catre mine si mi-a transmis din ochi, printre lentilele ochelarilor ca nu a inteles intrebarea.
In alta zi eram cu colega ei, alta reprezentanta a sexului frumos, ma rog, a sexului feminin britanic mai bine zis si la o terasa nu a putut sa comande o banala apa plus o paine cu rosii (tomate e departe de “ciomeiciouz”)…concluzionand “Trebuie sa ma apuc de ore de spaniola neaparat”. De precizat ca vechimea ei pe tarmul insorit este de 4 ani. Ma opresc aici cu exemplele…
Ieri la scoala, ma mai uitam la avizier asteptand sa “sune” cand imi pica ochii pe un articol decupat dintr-un ziar local in limba engleza si lipit cu mandrie evidenta peste alte hartii. Suna cam asa:
“Eleva Abcd, care invata in clasa a VI-a la scoala noastra, a dat dovada de curaj si de un spirit cetatenesc iesit din comun. Fiind pe strada Y a asistat la un accident auto usor. Dupa ce a verificat daca soferii erau bine, aceasta a telefonat la 112 si a vorbit in spaniola (wow)! Apoi a asteptat sosirea politistilor si a tradus pentru cei doi oameni implicati in accident tot dialogul cu oamenii legii, dovedind cunostinte de spaniola avansate si asta in conditiile in care ea locuieste in Spania cu familia ei, doar de 5 ani!”….wow iar, geniu nu alta.
Ieri. Ora: 19,21…am chef de niste banale bruschete cu rosii, am mancat in urma cu cateva zile la un italian de aici si de atunci ma urmareste gustul lor. Cum nimeni din casa nu isi doreste ceva italienesc, ma duc singur, cu gandul ca le iau la pachet si vin acasa sa le mananc la meci.
Ora 19,38 sunt in fata restaurantului italienesc-pizzerie Leonardo si este inchis, desi mesele ornate cu tacamuri de afara, ba chiar si servetelele inscriptionate sunt la locul lor…de ce oare? Bat la usa si apare nevasta de patron, o ucraineanca tanara: “Vine imediat si Giovanni, e pe drum si deschidem”. Ca o paranteza, ceva timp am crezut ca il cheama Leonardo, pana la urma ne-a explicat ca e Giovanni, dar Leonardo da mai bine ca doar toata lumea a auzit de Leonardo da Vinci. Orisicat. Binee…ma mai invart pe la mare..
Ora 19,49 dupa imbratisarea de rigoare cu Giovanni, un sicilian pe la 50 de ani cu ochelari “fund de borcan” cu rame groase gri inchis, ii transmit comanda pentru acasa, bruschete si provolone (o branza la cuptor). Imi pune o bere necomandata, si ma aseaza la masa afara, iar el in picioare langa mine. Vorbim de fotbal evident, ca doar urmeaza meciul, il injura pe Mourinho si pe C. Ronaldo cu “va fan culo”, ca e normal, injuratura in limba materna te descarca complet.
Ora 19,56 Tocmai cand schimbasem subiectul si vorbeam de englezii de la Chelsea, de norocul lor chior din meciul cu Barcelona , ucraineanca pe post de nevasta tipa “Giovanniiiiii”. Ochelaristul se executa rapid si fuge impiedicat in crocsii gri mai deschis (nu ca ramele) din picioare.
19,59 Giovanni se intoarce la mine la masa, mai injura un pic tot in italiana, oricum nu il aude nimeni avand in vedere ca sunt singurul client asezat pe terasa…”Mi s-a ars siguranta de la cuptor..nu pot sa-ti fac mancarea”. Dau sa plec, dar mai vine cu o bere: “Stai ca o repar eu in 5 minute”. Noroc ca nu mi-e foame…stau..
20,07 Giovanni apare iar si reluam discutia despre fotbal, virand inspre neputinta echipelor italienesti din sezonul asta.
20,16 Hmmm…hai sa il intreb totusi “Giovanni, ai reparat siguranta?”…”Nu, am dat telefon la electrician, un prieten de pe aici, vine repede”
20,25 Apare electricianul, spaniol, ochelarist si el si cu mana dreapta in ghips, sunt lasat singur la masa, nu inainte de a fi intrebat daca mai beau o bere. Refuz, mai insista de 2-3 ori, refuz tot de 2-3 ori si dispare cu electricianul.
20,34 Intru in restaurant sa iau pulsul si il vad pe electrician cu o bere in fata, folosindu-si mana stanga destul de neindemanatic, iar Giovanni aranjand niste sticle in raft. “Deci…mai mananc vreodata?”. “Daaaa vrei o bere?..Nu-ti face griji, acum vine colegul lui sa aduca…”. Nu am inteles ce, probabil vreo piesa. “Hai inauntru ca incepe meciul, hai sa ne uitam”. Ma asez la bar, eu, Giovanni si un electrician cu mana in ghips, vorbim…tot de fotbal. Electricianul tine cu Barca, d-abia asteapta sa fie omorat Mourinho nu neaparat Real Madrid, are ce are lumea cu antrenorul asta…mai mult cu el decat cu Real. Il mentioneaza in treacat si pe Cristiano Ronaldo ca fiind evident mai prost decat Messi.
20,40 Apare electricianul nr II, om intreg de data asta. E grabit, striga: “Hai repede ca incepe meciul”.
20,45 Cuptor reparat, bruschete si branza inchise inauntru la temperaturi din ce in ce mai inalte, alta bere pusa cu forta in fata mea, 2 electricieni, dintre care unul cu mana dreapta in ghips neinscriptionat cu vreun marker, eu si Giovanni, toti insiruiti la bar, sonorul la maxim. Mie mi-e foame deja, dar e o situatie amuzanta…
21,02 E deja 2-0 pentru Real si am invatat multe injuraturi noi in spaniola si in italiana. C.Ronaldo e numit constant “fetita”, iar mie mi-e foame de crap. Giovanni insa e sigur pe el: “Cuptorul se incalzeste mai greu…hai sa iti mai pun o bere..” (berile au fost din partea casei)
21,15 Intre timp a dat gol Bayern, un pahar s-a spart lovit de ghipsul ce a vrut sa aplaude, electricianul numarul 2 urla ca Mourinho e la pamant, iar eu as manca ceva..paine ceva…si totusi sunt relaxat, dialogurile cu prietenii mei de ocazie sunt mai mult decat amuzante.
21,18 Ucraineanca sotie de sicilian apare….5 bruschete cu rosii, decorate cu rucola sunt in fata mea, branza un pic mai sus pe tejghea. Mananc, deci exist. Impart cu electricienii ca doar sunt oameni de treaba si comici.
21,30 Pauza meciului. Eu sunt mancat, satul chiar, deci linistit. Cu toate ca cei 3 prieteni ai mei tin cu Bayern, cand discutam subiectul criza economica, Angela Merkel e diavolul, ea e vinovata de tot ce se intampla in Europa.
Ora 23 si ceva…Final de meci, se aplauda si se rade de Mourinho cateva minute bune. Se mai da un rand de bere din partea casei si pentru ratarea lui C.Ronaldo “fetiscana” de pe teren.
Este clar ca amintirile se creeaza si din momente la care nu te astepti. Viata e simpla si frumoasa as indrazni sa spun, intr-un oras mic si mediteranean…am plecat de acasa doar sa-mi iau de mancare si am ajuns sa vad meciul cu un sicilian si cu 2 electricieni spanioli, spargand pahare, injurandu-l pe Mourinho (eu nu) si dezbatand influenta negativa a Angelei Merkel asupra crizei din Spania. Pana la urma Angela Merkel, FMI sau UE or avea dreptate pe hartie referitor la PIB-uri, deficite fiscale sau dobanzi cheie, dar daca ar fi vazut meciul alaturi de ei, ar fi inteles ca simplitatea vietii pe malul Mediteranei este neschimbata de secole si ca niciodata spaniolul sau italianul nu va fi la fel ca un neamt.
A fost o seara normala.
Un spaniol nascut si crescut aici in localitate, imi spunea azi dimineata la o cafea despre intalnirea Barcelona-Real Madrid din seara asta:
“El Clasico parca nu mai e asa El Clasico ce intelegeam noi spaniolii prin asta. Adica inainte Barcelona cu Real se intalneau de doua ori pe an, uneori si in Cupa Regelui si cam atat. Acum s-au inventat atatea competitii incat joaca peste tot, a devenit banal deja. Anul trecut s-au intalnit in Liga Campionilor, in Cupa Regelui, Supercupa Spaniei mereu de 2 ori si in campionat la fel, numai intr-o luna au fost 5 meciuri intre ele. Unde mai e El Clasico? A devenit la ordinea zilei, e plictisitor, se joaca prea multe meciuri intre ele si nu e in regula, dar astia de la UEFA vor asa, cu cat sunt mai multe cu atat castiga mai multi bani, dar deja noi nu il mai simtim ca El Clasico cum era odata…Si in plus de asta, jucatorii nici nu mai sunt spanioli, doar la Barcelona sunt multi inca, d-aia din ce in ce mai multa lume tine cu Barcelona, dar de Real ce sa zic, sa nu aud de ei…numai mercenari sunt acolo, numai dupa bani stau toti, nici macar nu stiu ce e spiritul unui El Clasico, ei joaca fotbal doar pentru ei, nu pentru Real, nu pentru noi. El Clasico era al nostru, se juca pentru spanioli inainte, acum se joaca pentru toata lumea, nu mai e nimic la fel”
Nu stiu exact ce coduri se ascund in genetica popoarelor, dar latinii cu siguranta au multe secvente comune. Scoala se afla la 7 km de blocul unde locuim, nu exista semafoare pe drum, decat giratorii unde nu petreci timp aproape deloc, in mod normal facem 8-9 minute pe drum.
De cand a inceput scoala, procentual vorbind, cred ca in 80% din cazuri am intarziat. Nu mult, intre 2 si 10 minute ca medie…si nu inteleg cum sa facem. Ceasul suna la 8.00 am, nu prea ai multe de facut dimineata daca nu esti femeie, timp trebuie sa fie suficient. Cumva eram intr-un timp accelerat, nu stiu, cred totusi ca timpul trece mai repede dimineata decat il percep. Singurul lucru care ne anula caracterul de unicitate era faptul ca mai sunt doi colegi spanioli in clasa cu care mereu imparteam ultimele trei locuri. Galezii, germanii, olandezii pana si chinezul din clasa, toti sunt inainte de ora 9.00 in banci deja, noi…la 9 si un pic. De multe ori cand ajungeam si credeam ca suntem ultimii, dupa ce il lasam in incinta, ma intalneam si cu una din mamele spaniolilor care abia parca masina…asa ca eram linistit, e o problema genetica evident. In ciuda foilor tiparite cu mesajul “va rugam sa aduceti copilul inainte de ora 9,00″ ce ne erau distribuite din cand in cand la toti parintii, dar cu tinta exacta catre anumiti parinti…am mentinut procentul de sosiri dupa ora fixata..
Intr-o luni insa, toate au mers perfect si iata-ne in masina cu 20 minute inainte de “a se suna de intrare”, timp suficient, mai mai ca as fi dat si un ocol pe la mare doar de placere, dar daca totul a mers ceas, hai sa ne batem recordul. Ajungand in parcarea subdimensionata a scolii, observam imediat faptul ca aveam locuri libere la dispozitie. Multe locuri. Intrand in parcare, ne dam seama ca toate sunt libere. “Wow, tati suntem primii” se aude din spate. Ce realizare, ar trebui sa ne mentioneze si pe frontispiciul scolii. Si totusi e ceva suspect, primii suntem, asta e bine…dar nu se aude niciun zgomot in curte, nici nu se vede miscare..
Ajungand la poarta principala..o gasim inchisa, nu numai din clanta, dar si zavorata cu un lacat. Mi se succed rapid zile calendaristice in minte, sa inteleg in ce data sau in ce zi suntem…Ma intorc spre “elevul” care ma insotea: “Ori azi e sarbatoare si e inchisa scoala, ori scoala s-a mutat de aici, ori azi e duminica…ce crezi?”. Scot telefonul si sun pe mama unuia din prietenii lui spanioli si aflam ca…era luni dupa cum bine stiam, dar incepuse o vacanta intermediara de o saptamana…
La inceputul perioadei iberice fireste ca eram dezorientat la maxim mai ales din cauza programului “infernal” de lucru al spaniolilor mentionat si in posturile anterioare. Dupa ce am obtinut actele de rezidenta, mi-am deschis cont la banca. Una din multele banci locale si ciudate, pentru ca absolut niciunul din numele bancare prezente pe piata din Romania nu se regasesc aici.
Asadar am deschis contul si am inceput sa il operez, atata timp cat nu aveam internet banking inca, trebuia sa fac drumuri pana la banca. Plimbari turistice de inceput, care nu ma deranjau. Era in saptamana dintre Craciun si Anul Nou cand am ajuns la banca si am impins usa cu geam mat cu oarecare hotarare, insa nici nu s-a clintit. Am incercat sa ma uit inauntru sa zaresc siluete insa parea ca nu e nimeni. Era o zi in cursul saptamanii, cam ora 11 asa ca mi-am inchipuit ca e alta zi de sarbatoare, incepand deja sa fiu familiarizat cu abundenta de zile libere din Spania.
Urmatoarea zi, mergeam spre piata si m-am deviat de la traseu pana la banca, am apucat clanta mare de metal si am impins-o mult mai putin sigur pe mine, doar asa de control…inchisa. Am plecat rapid spre piata volanta pentru ca riscam sa pierd producatorii locali de masline, dar cu gandul ca urmatoarea zi trebuie sa deslusesc neaparat misterul.
Perseverent (banca era la 10 minute de mers pe jos) am venit si a treia zi si am incercat clanta cu degetul…nimic. Ma uit la ceas, arata cam 12.00, stiam ca bancile inchid la 2.00 pm de obicei, oricum aberant program…ma uit pe usa pana sus sa caut un anunt, ceva prin care sa imi spuna ca banca s-a mutat de aici, a a dat faliment, ori ca a fost jefuita…habar nu am, ceva. Insa privirea mea nu intalnea nicio foaie lipita cu scoci. Ma departez inspre strada si absolut in coltul opus al intrarii, cumva la vreo 10-12 metri distanta de usa vad in sfarsit ceva alb, aparent lipit pe dinauntru. Intr-o secunda citeam anuntul mult cautat: “Programul bancii cu publicul intre 24 decembrie 2010 si 10 ianuarie 2011 este intre orele 8,45 a.m. si 10,00 a.m.” ?!?!?!?
Azi am primit telefonul pe care nu il asteptam, dar stiam ca va veni, inca de saptamana trecuta..Un prieten de aici s-a mutat intr-un apartament, acum cateva zile ma chemase sa il ajut la carat si de unde initial am crezut ca e vorba de saci, geamantane si alte lucruri mai usoare, am constatat ca de fapt se punea accent pe mobila si nu orice mobila, ci veche din lemn masiv…ce sa zic, foarte usoara la carat. Si placuta. Treaba cea mai buna a fost ca a incaput in lift, etajul IV pe scari fiind un obiectiv pe care nu doream sa il ating sub nicio forma.
Pe saptamana asta a ramas o ultima, mare si foarte grea piesa si anume un pat, cred ca de 180 cm. La fel din lemn, cu lada jos, dar lada era prinsa de cadru, adica forma un tot, dupa care deasupra se punea un fel de capac tot din lemn masiv si urma salteaua, deci nu se putea demonta in piese mai mici. Stiam la ce ma astept, trebuia urcat pe scari pana la etajul IV…de fapt 4 etaje si jumatate ca parterul este inalt. Si telefonul a sunat…cum promisesem de saptamana trecuta, m-am dus sa il ajut. Am incarcat piesele pe capota masinii, salteaua deasupra, le-am legat..totul ok, eu am plecat cu masina mea, el cu masina lui cu patul deasupra. Am parcat in spatele blocului si am venit pe jos in fata, direct la bulevard, unde el parcase in dreptul scarii sa descarcam. Am inceput sa caram, cu opintelile de rigoare, curbele pe scari erau foarte greu de luat din cauza dimensiunilor, aproape la fiecare platforma dintre etaje lasam jos obiectul urias fiind spatiul foarte ingust, mergeam pe vine, il impingeam, incercam sa nu ii lovim colturile etc…ce sa mai povestesc, oricum infernal. Deja dupa prima piesa, cea cu lada, storceam apa din tricou. Ajungand la usa am zis: “hai sa o bagam in casa”, iar el raspunde: “hai mai bine sa le aducem pe toate intai”. Ok, nu-i nicio problema, tot aia e…si totusi nu era tot aia, dupa cum se va demonstra.
Am carat si capacul, ceva mai usor de data asta, fiind o singura placa, am manevrat-o mai bine. A urmat salteaua si inca cateva componente si se umpluse holul de la etajul IV. Fericiti ca s-a incheiat corvoada, concluzionam ca ar merge o bere, mai ales ca tricoul meu verde deschis era acum verde inchis rau de tot.”Stai sa desfac o bere si le bagam in casa” si scoate cheile sa deschida usa. Baga prima data, se chinuie sa le roteasca nu merge…mai incearca iar nimic. Atunci ma sesizez din oficiu: “Ai luat alte chei?”….raspunde ca nu, astea sunt sigur, de fapt astea au mers saptamana trecuta cand mai carasem. “Ai deschis usa la scara cu cheia?” intreb eu..”Nu, era deschisa”. Ok…de ce nu merge? Incerc si eu, imping, trag…degeaba. “Suntem la etajul care trebuie? La 4?”. Ne aplecam peste balustrada si numaram…da cam asa ne da adunarea, deasupra e etajul tehnic doar..deci suntem unde trebuie, cel putin la altitudinea care trebuie. O fi blocat butucul din usa, mai dam 2-3 incercari si nimic.
Luam liftul sa iesim in fata blocului, iar pe drum in lift mi se aprinde un bec…si intreb, totusi nedorind sa aud un raspuns anume, dar intreb…sfios…”Am fost la etajul IV asta e clar…dar suntem la scara care trebuie?”. Cand am ajuns afara, privind in ansamblu blocul cu trei scari, inevitabilul care era produs deja, a fost realizat si mental…eram la alta scara…
Am fost oprit pe strada de o echipa de la o televiziune, Antena 3. M-au intrebat ce parere am despre spatiul comercial care se inchiriaza…gratis. Initial am crezut ca sunt la camera ascunsa, mai ales ca si reporterul si cameramanul erau cam bate, ba nu apasau butonul “on” la camera, ba la microfon plus ca intrebarea mi se parea la caterinca…Pana la urma nu eram la nicio camera ascunsa, in timp ce ma filmau mi-au aratat bannerul. Anunt “Spatiu comercial, se inchiriaza gratis pana la finalul crizei”. Spatiul avea vreo 150 mp, era neamenajat, asta era unica cerinta a proprietarului sa il finisezi, de fapt altfel nici nu aveai cum sa functionezi. O gresie pe jos, vopseai peretii, geamuri, becuri, lampi si puteai sa incepi activitatea, fiind direct la bulevard. Cu 10-15.000 de euro faci ceva functional fara batai de cap. Dar totusi…gratis? Am vazut in multe orase sute de blocuri nelocuite, zeci de cartiere rezidentiale nevandute ramase in diverse stadii, dar sa ti se ofere gratis un spatiu la parterul unui bloc nou, la bulevard, proprietarul neavand niciun ban sa il amenajeze…mi se pare incredibil spre sinistru, nici nu stiu ce sa comentez..asta nu cred ca e Spania.
RSS